Tămâioasa Românească este soi de struguri albi din care se produc vinuri albe aromate și care a îndeplinit dintotdeauna toate condițiile de popularitate în rândul consumatorilor români, fiind considerat a fi aici din totdeauna, așa cum arată chiar numele său.
Istoria foarte veche pe teritoriul românesc a acestui soi de strugure, răspândit în Banat, Mehedinți, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și până în Moldova, precum și faptul că a supraviețuit invaziei filoxerei după anii 1860, îi conferă dreptul de a fi considerat un soi indigen așa că Tămâioasa Românească existentă de câteva mii de ani a fost considerată a fi un soi nativ românesc.
Denumirea de “Tămâioasă” provine probabil de la latinescul ”thymanea” (tămâie), care, asociat cu specificarea ”Românească” explică încadrarea lui printre soiurile autohtone cu vechime pe meleagurile noastre. Cunoştinţele legate de cultura viţei de vie şi de prepararea vinurilor acumulate, transmise şi îmbogăţite din generaţie în generaţie au contribuit la creşterea continuă a calităţii produselor obţinute, sporind faima locurilor.
În regiunile care astăzi formează spațiul românesc, Vitis silvestris creștea sălbatică în pădurile de stejar subcarpatice. Lăsată în stare liberă, nedirijată de om, viţa de vie sălbatică produce struguri mulţi de dimensiuni mici, cu bobiţe mărunte, must puţin şi acru, iar prin creşteri anuale rodul se îndepărtează sistematic de sol; cultivată a devenit baza celebrei vițe dacice autohtone.
Soiul de struguri Tămâioasă a fost răspândit de coloniștii greci populațiilor de traci și geți datorită comerțului lor prin porturile lor înființate pe Dunăre și la Marea Neagră: Histria, Tomis și Callatis întemeiate în sec.VII-VI î.Hr și până în sec.I î.Hr. când au intrat sub stăpânirea romană.
Tracia - patria vinului
Tracii, atestați încă din sec. al IX-lea î.Hr., au ocupat un teritoriu întins, în special în zona Balcanică, la sud, dar și la nord de Dunăre. În zona nord-dunăreană, din neamurile tracilor s-au individualizat triburile geților și mai apoi, din sec. al II-lea î.Hr., cele ale dacilor. Tracii erau mari consumatori de băuturi alcoolice în special vin de struguri, alături de altele precum cidrul din fructe, bere, mied (numit și hidromel) considerat cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viță de vie, cereale sau fructe.
Autorii antici spun că Tracia era o adevărată patrie a vinului în Europa și este teritoriul pe care s-a dezvoltat mai întâi viticultura în această parte a Europei, de unde apoi s-a răspândit și cultivat în Grecia continentală şi apoi în Europa Centrală. Potrivit istoricului român A.D.Xenopol (1847-1920), teritoriul de la Nord de Dunăre, ”patria cea veche a geto-dacilor, Tracia, era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era considerată ca locul de naştere a zeului vinului, Dionysos.“
Platon (427-347 î.H.r), într-una dintre lucrările sale, menționează că tracilor le plăcea vinul curat, nediluat cu apă (cu tărie mai mare), iar unii dintre ei își stropeau hainele susținând că acest ritual le aduce frumusețe și fericire.
Geto-dacii
Există, însă, pe tot teritoriul României de astăzi dovezi ale consumului de alcool în rândul triburilor getice și dacice, de la amfore până la recipiente pentru consum. Geții sau dacii beau, cel mai probabil, cu orice prilej, de la momente funerare până la banchete oferite în cinstea unei victorii, a unei sărbători religioase sau chiar a nașterii unui prunc într-o familie însemnată. Culturile de viță de vie s-au dezvoltat în timpul domniei lui Burebista (82 î.Hr.- 44 î.Hr.) primul rege care a reușit să unifice toate triburile Regatului Dac, punând bazele a ceea ce va fi cunoscut mai târziu drept Statul Dac.
Potrivit lui Strabon (63-23 î.Hr.) istoric și geograf grec contemporan cu Burebista, regele dac „și-a condus poporul, epuizat de războaie frecvente și l-a ajutat să crească cu exerciții militare, abținerea de la vin și ascultarea de comenzi și în câțiva ani a construit un stat care a supus majoritatea triburilor și populației vecine, devenind de temut chiar și de romani”. În timpul domniei sale, regele Burebista lua toate deciziile ținând cont de sfaturile sfetnicului său de încredere, marele preot Deceneu. Abundența și calitatea vinurilor produse de către daci era vestită, dar vinul producea stări incompatibile cu morala geto-dacică, încât marele preot Deceneu (devenit apoi rege dac între 44-27 î.Hr. după Burebista), foarte deranjat l-a convins pe suveran să ordone distrugerea podgoriilor. Strabon relatează acest fapt crucial, în urma căruia s-a declanșat o uriașă răscoală, care a dus în final la asasinarea lui Burebista, în anul 44 î.Hr.
Epoca romană
”Oltenia este într-adevăr, unul dintre ţinuturile cele mai vechi în civilizaţie ale românilor. Aici colonizarea romană a fost mai intensă; în aceste locuri a fost mai puternic întipărită pecetea romană, ceea ce se vede prin urmele lăsate de romani, prin mărturii scrise ale lor, cât şi prin logica faptelor” afirma Nicolae Iorga în 1906.
Când Dacia a devenit provincie parte a imperiului roman după al doilea razboi daco-roman (105-106 d.Hr.), legiunile împăratului roman Traian învingătoare au găsit aici o viticultură înfloritoare.
Faptul este ilustrat de medalia "Dacia Felix" emisă de împăratul Traian în anul 112, al cărei original se păstrează la British Museum, cât și o altă medalie bătută mai târziu, în timpul împăratului Decius (240-251) cu același mesaj de cinstire a victoriei asupra lui Decebal, în care provincia Dacia este simbolizată sub chipul unei femei asezate pe o stâncă, în fața căreia stau doi copilași unul ținând în mână un strugure, iar altul câteva spice de grâu, simbolurile principalelor bogății ale țării cucerite.
Romanii au căutat să mărească suprafeţele cultivate cu viţă de vie pe teritoriul Daciei şi să introducă noi soiuri şi unelte mai perfecţionate pentru vin. În perioada dominației imperiului roman soldații din legiunile romane care au staționat în castrele de pe teritoriul Daciei pentru mai multe generații până în anul 271, când are loc retragerea aureliană, deci o perioadă de ocupație de peste 165 de ani, au cultivat butașii soiului de viță de vie pe care îl denumeau "Apinae" și își produceau singuri vinurile, fapt ce s-a răspândit în întregul imperiu roman.
Marea familie a strugurilor muscat
Familia de struguri Muscat include peste 200 de soiuri de struguri aparținând speciei Vitis vinifera care au fost folosite în producția de vin, pentru stafide și struguri de masă pe tot globul de multe secole. Strugurii și vinurile Muscat au aproape întotdeauna o aromă florală dulce pronunțată. Culoarea strugurilor variază de la alb (Muscat Ottonel), la galben (Moscato Giallo), la roz (Moscato rosa del Trentino) până la aproape negru (Muscato Hamburg). Cunoscut sub diferite denumiri, soiul Muscat este cultivat în foarte multe țări, suprafața cultivată în lume atingând aproape 47.000 ha.
Jancis Robinson (n.1950) - jurnalistă, scriitoare și expertă britanică din domeniul vinurilor, a analizat și descris întreaga istorie a creșterii popularității soiului Muscat în Europa, dar și în Australia. Ea afirmă că cercetări recente demonstrează că un soi de struguri subspecie a Vitis vinifera ce aparține acestui spațiu geografic având o răspândire bună în întreaga zonă balcanică se găsește în aproape toate țările producătoare de vinuri din Europa. După efectuarea unor analize moderne se consideră că inclusiv Tămâioasa românescă provine din Muscat Blanc a Petit Grains (Muscat Alb cu boabe mici) sau Muscat de Alexandria.
Originile strugurilor Muscat
Extinderea și numărul de soiuri de Muscat sugerează că este probabil cel mai vechi soi de struguri domestici și există teorii conform cărora majoritatea familiilor din soiul de struguri Vitis vinifera provin din soiul Muscat.
Unele teorii despre originile strugurilor Muscat susțin că strămoșii soiurilor provin de la vechii egipteni și perși din antichitatea timpurie (cca. 3000-1000 î.Hr.), în timp ce alți ampelografi, sunt de părere că familia soiurilor de Muscat a fost înmulțită în perioada antichității clasice (cca. 800-600 î.Hr) de către greci și apoi romani.
Cu toate că Pliniu cel Bătrân (20 d.Hr.-79 d.Hr) a descris soiuri de struguri foarte asemănătoare Muscatului, cum ar fi Anathelicon Moschaton la greci, dar și Apianae la romani care erau foarte dulci și atractivi pentru albine (latina apis), nu există dovezi istorice solide că acești struguri de vin timpurii ar fi fost membri ai familiei Muscat.
Vechimea soiului este indicată și de multiplele denumiri pe care populațiile ce au cultivat acest soi le-au dat fiecare după locul unde se aflau, precum: Muscat blanc, Muscat blanc commun, Muscat de Lunel, Muscat blanc de Frontignan, Muscat blanc a petit grains, Muscat D'Alsace - în Franța; Muscadel menudo bianco, Zoruna, Muscadel Morisco, Moscatel Castellano - în Spania; Moscatel bianco, Moscatel de Douro, Iva de Cheiro - în Portugalia; Moscato comune, Moscato bianco, Moscatello bianco, Moscato d'Asti- în Italia; White Frontignan- în Anglia; Muskateller, Weisser Muskateller, Muskat blanc, Muskateller gelber- în Germania; Mysket - în Turcia; Muskuti - în Grecia; Misket beal - în Bulgaria. De asemenea, in prezent acest soi aromat se intalneste si in tari viticole noi ca SUA, Argentina, Brazilia, Australia, Africa de Sud, etc.
În România soiul se regăsește cu numele de Tămâioasă albă, Tămâioasă Albă de Drăgășani, Muscat cvadrat, Rumanische weihrauchtraube. Profesorul Ion Nuță, în cartea ”Denumiri pentru soiuri de struguri în Moldova”(1973) analizează sinonimele și proveniența denumirilor și afirmă că în Moldova, Tămâioasa poartă numele de Tămâioasă, Tămâioasă de Moldova, Tămâioasă roşie. Cel mai des circulă însă denumirile busuioc sau busuioacă datorită mirosului pe care îl au strugurii în toată Moldova: busuioacă de Moldova, busuioacă albă, busuioacă neagră. De multe ori apar alte forme derivate de la tămâie şi busuioc: tămâioară sau tămâiță după numele unei plante, busuiociţă. Alteori, apar denumiri compuse de tipul: poamă tămâie, tămâie de butuc, tămâie de poamă, tămâie de Moldova. La Bohotin, în jud. Iaşi există o varietate de tămâioasă deosebită de soiul de bază prin culoarea strugurilor, care este roşie-vânătă, denumită busuioacă de Bohotin, Tămâioasă de Bohotin, tâmâioasă/busuioacă vânătă de Bohotin, busuioacă roşie de Bohotin.
Joenică
Denumirile pentru varietăţile de struguri sunt cu mult mai vechi decât atestările pe care ni le oferă lucrările de specialitate. Așa cum arăta prof. Ion Nuță, multitudinea acestor denumiri a apărut iniţial în graiurile populare și abia mult mai târziu ele şi-au făcut simţită prezenţa în documente sau lucrări de agricultură. De aceea acestea sunt denumiri ce fac referire la culoarea, forma sau calitatea strugurilor, sau sunt date prin analogie cu diferite plante, animale sau alte lucruri.
Este și cazul tămâioasei ce a primit, în diferite localități, denumire după asemănarea cu joián, o plantă ierboasă cu flori albe, din familia morcovilor, ale cărei rădăcini conțin un suc galben-portocaliu (Oenanthe silafolia). Astfel se numește ”joenică” în Huși și Vutcani (Vaslui), Nicorești (Galați), ”joiană” în localitățile Aroneanu și Victoria (Iași), Pietroasa (Buzău), ”joinică” în Odobești (Vrancea) și Valea Călugărească (Prahova).
Muscat în Franța
În Franța, în provincia Narbonensis (prima provincie fondată de Imperiul Roman pe teritoriul Galiei în anul 27 î.Hr.) în apropierea orașului Montpellier de astăzi, au fost făcute primele plantații cu acest soi, din care s-au obtinut vinuri aromate. Acestea au devenit renumite în timp și au fost comercializate cu numele localităților unde se găseau aceste plantații. Asa au aparut celebrele Muscaturi franceze: Muscat de Frontignan, Muscat de Lunel, Muscat de Mireval etc., toate cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „Muscat blanc a petit grains”.
Etimologia denumirii Muscat
Prima mențiune documentată a strugurilor numiți „moscat” a fost în lucrările savantului franciscan englez Bartholomeus Anglicus, care a scris despre vinul obținut din struguri de Muscat în lucrarea sa ”De proprietatibus rerum” scrisă între 1230 și 1240, în Germania. Lucrarea în latină a lui Anglicus a fost tradusă în franceză în 1372, vinul fiind descris de către Anglicus drept „vin extrait de raisins muscats”.
Deoarece originile exacte ale familiei Muscat nu pot fi precizate, teoriile cu privire la originile numelui „Muscat” sunt numeroase. Cea mai frecvent citată credință este că numele este derivat din cuvântul persan muchk . Etimologie similară urmează grecescul moskos , latină muscus și francezul musc. În Italia, cuvântul italian mosca pentru muscă ar putea fi, de asemenea, o posibilitate, aroma dulce și nivelurile ridicate de zahăr ale strugurilor Muscat fiind foarte atrăgătoare pentru insecte precum musculițele de fructe.
Tămâioasa Românească
Tămâioasă Românească este un soi aromat, lejer, gustul său fiind ușor înțeles de către consumator. Pe solurile reci de lut si argila din țara noastră, acest soi aromat dezvoltă un buchet floral-condimentat extraordinar de intens, păstrând o aciditate proaspătă.
Datorită acumulării ridicate de zahăr este un soi de struguri din care se produc vinuri aromate de desert cu un potențial de îmbătrânire foarte bun, cu arome inconfundabile de flori de fagure, de tei, de salcâm, de trandafiri albi, de busuioc și de tămâie, fiind vinificat tradițional dulce, dar mai recent și ca vin de înaltă calitate vinificat sec.( https://www.wine360.ro/produse/tamaioasa_romaneasca )
Tămâioasa are o vigoare mijlocie de creştere, intră timpuriu în pârg şi are nevoie de resurse heliotermice bogate, de toamne lungi şi însorite pentru a acumula lent o cantitate mare de zaharuri. Planta este sensibilă la îngheț, secetă, umiditate excesivă și felurite boli de viță precum: mană, oidium, putregaiul cenuşiu şi la dăunători, fiind puternic atacat de molii şi de viespi. Are o productivitate scăzută, dar este răspândită în aproape toate podgoriile din România. Pentru producția de vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) soiul Tămâioasă Românească este cultivat în regiunea viticolă Dealu Mare (Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Merei, Zorești, Breaza și Pietroasa), Cotnari, Huși, Ștefănești, Drăgășani, Segarcea, Mehedinți (Severin, Corcova, Golul Drâncei, Vânju Mare, Orevița), Murfatlar (Medgidia și Cernavodă) și în Banat la Cramele Recaș, jud.Timiș. Suprafață totală cultivată de numai 1.000 ha este destul de modestă comparativ cu Bulgaria la același soi, denumit Misket beal, care este cultivat pe o suprafață de cinci ori mai mare.
Vinul aromat
Fiecare soi de struguri aduce în vin arome cu nuanţe diferite, care pot rămâne nemodificate sau din contra se modifică în cursul fermentaţiei alcoolice. Aroma caracteristică cunoscută sub numele de „muscat” provine din cantitatea mare de molecule aromatice volatile numite “terpene”, care se găsesc în strugurii Muscat. Terpenele sunt compușii organici care oferă mirosul, aroma și gustul unei game variate de organisme vegetale, plante, legume sau fructe. Cea mai mare concentrație de terpene se găsește în strugurii Muscat Ottonel, după care urmează Tămâioasa românească.
Ca membru al familiei Muscat, Tămâioasa creează o mare varietate de vinuri aromate. Găsim de la vinuri de desert la vinuri seci, având un conținut alcoolic scăzut (cca5%) sau mediu (10,5-12,5 %), dar și vinuri spumante. Vinul de Tămâioasă românească are o culoare galben-aurie la tinerețe, apoi culoarea capătă nuanța chihlimbarului. Vinificat dulce este caracterizat de fructe galbene foarte coapte, cum ar fi piersicile, precum și perele, mergând până la fruncte exotice ca ananasul. Aroma de miere este mult mai pronunțată și, de cele mai multe ori, este prezentă și o aromă specifică de trandafir (sau de apă de trandafiri).
Aroma de muscat a vinului obținut din soiul Tămâioasă Românească se menține, la învechire la sticlă, un timp mai îndelungat de 7-8 ani. Desigur, prin învechire, aroma își schimbă caracterul, vinul capătă nuanțe olfactive care sugerează mirosul fagurelui de miere de albine. Dacă îmbătrânește grațios, Tămâioasa Românească dezvoltă arome de miere, pepene galben, ananas sau piersici. Dar și după 15-18 ani, un vin învechit la sticlă, provenit dintr-un vin dulce de Tămâioasă Românească este o desfătare. Vinurile mai vechi pot avea o notă amară în postgust, care se apropie cel mai mult de sugestia de tămâie, parfumurile ce compun aroma te pot duce cu gândul la tămâia originală.
Vinificarea în sec
În ultimii ani însă s-a extins vinificarea în sec și atunci când vinul sec este tânăr, este caracterizat, de obicei ca fiind foarte citric, cu note de flori de soc sau struguri proaspeți. Aromele de flori de salcâm, flori de tei și mere verzi, aduc aminte de Fetească Albă. Domeniul Coroanei Segarcea a fost cea care a lansat prima variantă comercială de Tămâioasă Românească vinificată sec din România, ulterior fiind urmată și de alte podgorii, precum Cepari, Pietroasa sau Domeniul Stirbey.
Tămâioasa poate fi de asemenea transformată într-un vin spumant răcoritor și citric, care păstrează caracterul proaspăt și primește note suplimentare de pâine prăjită și drojdie dacă se folosește metoda tradițională.
Tămâioasă Roză
Un soi rar din aceeași familie cu Tămâioasa Românească și anume Tămâioasa Roză se găsește în podgoria Segarcea. Strugurele roșu este sinonim cu soiul nobil Muscat Rouge de Frontignan, care se găsea odată în sudul Franţei, în regiunea Frontignan.
La Segarcea care are actual o suprafață totală cultivată de circa 300 ha, în anul 2002 odată cu achiziţionarea domeniului și începerea curățării terenului pentru cultivarea noilor plante, actualii proprietari au avut plăcuta surpriză să descopere în mod cu totul întâmplător, Tămâioasă Roză care s-a păstrat o lungă perioadă în paragină avansată pe o parcelă în Grădina Popeşti. Pentru multiplicarea Tămâioasei Roze s-au folosit ochi pentru altoire prelevaţi anual din cei aproximativ 2.000 de butaşi care au supravieţuit în podgoria de la Segarcea timp de un secol. În prezent Domeniul Coroanei Segarcea ca unic posesor al acestui strugure, dispune de 13,3 ha cu acest soi, dintre care 1,3 ha reprezintă plantaţia mamă veche de peste 100 de ani și o plantație nou înființată de 12 ha.
Soiul salvat de la extincţie, o dată cu relansarea a podgoriei din Segarcea, a reuşit să îşi găsească recunoaşterea internaţională în doar câţiva ani de existenţă pe piaţă, cucerind Medalia de Aur la Challenge International du Vin, în Bordeaux, în 2012. Realizarea este cu atât mai mare cu cât juriul, cu o înclinaţie evidentă spre vinurile seci, a considerat acest vin demidulce demn de cea mai înaltă distincţie, cu gust și arome distinctive de piersică bine coaptă, caise albe şi fructe roşii de pădure iar postgustul are o notă lungă de petale și dulceață de trandafiri. Strugurii au fost culeși manual la un nivel de maturitate de 256 g zahăr/litru. Vinul se servește bine răcit la 8-10ºC, iar eventualele depuneri evidențiază grija și atenția prelucrării și certifică numărul minim de intervenții care se fac asupra vinului.
Clone de Tămâioasă Românească
Pentru soiul Tămâioasă Românească prima mențiune documentară și, în același timp, prima descriere a acestui soi îi aparține lui Chiriac Druțu în Studiul asupra viticulturei şi vinurilor din România, din 1900 despre două biotipuri: Tămâioasă (Busuioacă) galbenă cu boabele mijlocii, rotunde, cărnoase și puternic aromate (considerat cel mai valoros) și Tămâioasă (Tămâioară) albă cu boabele ovale, zemoase, mai puțin intens aromate.
Întregul proces - de la selecţia clonală a viţei-de-vie și până la producția materialului pentru comercializare- are o durată foarte mare, deoarece pentru obţinerea, omologarea și eventual brevetarea ca invenție a unei clone valoroase, este necesară o perioadă de mai mult de 10-20 ani de muncă laborioasă, situație ce a favorizat importul de material săditor din alte țări cu viticultură dezvoltată. În condițiile actuale de concurență, odată cu evoluția tehnologică, țări precum Italia sau Germania au scăzut durata de selecţie, iar Franţa, de exemplu, ca producător de talie mondială, folosește o schemă de selecţie clonală ce impune o perioadă de selecţie de cca 13-14 ani.
Conform definiției din legislația noastră clona omologată este descendenţa vegetativă a unui soi, conformă unui butuc de viţă de vie, ales pentru identitatea sa varietală, caracterele fenotipice şi starea sanitară, care a parcurs toate etapele selecţiei clonale şi care se înregistrează, după testarea oficială, în Catalogul oficial al plantelor de cultură din România.
Ca urmare a eforturilor cercetătorilor, prin selecționare din populația de Tămâioasă Românească, în 1982 la Drăgășani a fost omologată clona Tămâioasă Românească 104 Dg (productivitate 15 t/ha). La stațiunea Pietroasa, din regiunea Dealu Mare, a fost obținută și omologată tot în 1982 clona Tămâioasă Românească 36 Pt (12 t/ha) și apoi în 1989, tot la Pietroasa, jud.Buzău a fost omologată clona Tămâioasă Românească 5 Pt (13 t/ha), iar în 2009 la Cotești, jud.Vrancea, Tămâioasă Românească 24 Cot.
Vinul-capodoperă al României
Oltenia a fost cea care a pus România pe harta internațională a vinurilor, după ce, în 1887, Tămâioasa Românească de Drăgășani a obținut medalia de aur la expoziția de la Paris. Podgoria poartă numele oraşului Drăgăşani, aşezare atestată documentar în secolul XVI, ce a luat fiinţă pe locul castrului roman cu denumire dacică „Rusidava”.
Vinurile Olteniei au fost apreciate din nou cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris din anul 1900, când au primit medalii, printre alţii, politicianul Ion C. Brătianu (1864-1927) pentru vinuri albe, roşii şi tămâioase din recoltele 1886 şi 1889.
Tămâioasa Românească, vin tânăr sau învechit, impresionează prin gustul și personalitatea sa puternică, ceea ce i-a determinat pe mulți specialiști, cunoscători sau admiratori, să fie de acord cu afirmația academicianului Valeriu D. Cotea (1926-2016) membru titular al Academiei Române, renumit profesor și oenolog ieșean, reprezentant timp de aproape un sfert de veac (1976-2000) al țării noastre la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV) cu sediul la Paris, care l-a numit „vinul-capodoperă” al României.
De asemenea, o altă personalitate din domeniul oenologic, academicianul Gherasim Constantinescu (1902-1979), membru titular al Academiei Române, coautor al lucrării ”Ampelografia R.S.R.”, vol. I - VIII, Editura Academiei R.S.R., București, 1970 în lucrarea ”Drumurile viei și vinului în România” (1977), aprecia ”Tămâioasa Românească de Pietroasa este un vin plin de dulceață, cu parfum care se răsfiră în unde diafane și cu o aromă de miere de mai. Ca el nu este altul de onctuos, dulce, licoros, demidulce ori demisec. Vin de desert, ruginiu ca topazul, suav și fin la gust, uneori puternic parfumat, cu o aromă exaltată, amintind parfumul strugurilor în supracoacere și mireasma unui buchet cu flori de tei sau de salcâm. Acest vin se pare că a fost băut de regina ostrogoților din cupe de aur care amintesc de ”Cloșca cu puii de aur”, descoperită la Pietroasa, în Dealu Mare. A fost și a rămas până astăzi un vin cu nemărginite reflexe, plin de har”.
Tămâioasa amintită și în catrene
Ion Moraru, un as contemporan al epigramei gălăţene, spunea: ”Tămâioasă, razachie,/ Cu butucii ei răzleți,/ Lasă-mi, toamnă, via vie/ Și amicii morți… (de beți!)”, iar un alt epigramist contemporan, botoșăneanul Mihai Haivas, profesor de matematici și de astronomie, membru al Societății de Științe Matematice, scria:”Pe Jijia de-ar curge Ottonel/ Sau Tămâioasă-n valuri și puhoi/ Azi jovialul nostru Păstorel/ N-ar mai pleca nicicând din Dorohoi”.
Noroc!