Bun îi vinul ghiurghiuliu
Cules toamna pe târziu
Mai pe brumă, mai pe omăt
Mult mai beau şi nu mă îmbăt --- Maria Tănase (1938) ---
Bolta cu viță-de-vie
Casa tradițională românescă, de la zonele de câmpie până la cele colinare, are inclusă frecvent în arhitectură, chiar de la intrarea în curte o zonă de relaxare umbrită de o boltă cu viță de vie bogată, sau cel puțin există o pergolă în fața intrării în casă care o apără de arșița soarelui de vară. Iar multe dintre gospodării au și câteva rânduri de viță-de-vie cu soiuri producătoare, de unde toamna pe lângă struguri de masă se obține și o satisfăcătoare producție de vin propriu.
Există însă o diferență majoră între ceea ce se află în curtea sau grădina unui român, respectiv producția familială și producția viti-vinicolă pe scară largă, care se adresează unei piețe concurențiale acerbe și este supusă rigorilor legislative comunitare. Problema importantă nu este existența soiurilor așa-numite producătoare în gospodării, ci faptul că promovarea soiurilor hibride în plantații poate atrage multiple aspecte negative, pe mai multe planuri.
Cultivarea pe scară largă a soiurilor hibride este îngrijorătoare
România este țara cu cea mai mare suprafață cultivată cu soiuri de viță-de-vie hibride din lume. Potrivit datelor Eurostat, la nivelul sectorului viti-vinicol european, România se află pe locul 5 în topul țărilor cu cele mai mari suprafețe cultivate cu viță-de-vie, reprezentând 6% din suprafața totală cultivată din Europa. Noi deținem cel mai mare număr de podgorii din Uniunea Europeană, respectiv peste 800.000, reprezentând mai mult de 30% din totalul acestora.
La nivelul anului 2022 suprafața cultivată cu viță-de-vie la nivel local era de cca. 180.000 de ha, din care doar cca. 30.000 de ha erau exploatate la standarde europene. Restul, de aprox. 150.000 de ha, este cultivat încă în regim tradițional, ceea ce indică uriașul potențial al acestui domeniu, potrivit BASF Agricultural Solutions România, furnizor de produse pentru protecția plantelor.
De când soiurile hibride, americane și franceze, au fost importate în România, ele au devenit la fel de populare ca și soiurile nobile vechi românești. De aceea, persistă o părere eronată că soiurile hibride precum Căpșunică, Tirasă, Zaibăr ar fi "indigene", adică românești. Chiar în multe publicații din țară, au apărut și continuă să apară numeroase confuzii atunci când se vorbește despre soiurile românești și în special despre Hibrizii Producători Direcți (HPD).
Istoricul viței-de-vie
Acum opt milenii, omul a început să selecteze o parte din vița sălbatică ce dădea struguri foarte mici și foarte acri. Soiurile de viță-de-vie s-au împărțit în viță cultivată, adică roditoare - Vitis vinifera și viță sălbatică, neroditoare - Vitis silvestris.
Până acum un secol si jumatate, în Europa, deci și în România, nu existau vii hibride, înmulțirea viței-de-vie se făcea simplu, prin butași: un segment din coarda unui butuc era introdus direct în pământ și emitea, în mod natural, rădăcini și lăstari, devenind astfel un nou butuc. Până în 1869, anul introducerii metodei de altoire în viticultura din Franța, toate soiurile de viță-de-vie cultivate pe continentul european trăiau pe rădăcini proprii, deci erau soiuri numite direct producătoare. De asemenea, viile europene, în acele timpuri, nu cunoșteau nici bolile și nici dăunătorii cu care se confruntă astăzi, iar perioada este cunoscută în istoria europeană a cultivării viței-de-vie sub numele de "Perioada prefiloxerică".
Filoxera, din Statele Unite ale Americii în Europa
Filoxera (din grecescul phyllon "frunză" - xeros "uscat") este o insectă abia vizibilă, care, pentru a trăi, înțeapă rădăcinile viței-de-vie, ca să-și tragă seva din ele. La locul înțepăturilor se formează niște umflături care împiedică trecerea sevei spre frunze, provocând, în același timp distrugerea rădăcinilor. Pe continentul nord american, filoxera trăia și se înmulțea de multă vreme în contact cu rădăcinile speciilor vițelor americane, dar nu le putea provoca mult rău, deoarece, prin specificul lor, aceste vițe erau rezistente la înțepăturile insectei. În schimb, soiurile europene erau foarte sensibile la atacul filoxerei. Ca dovadă, atunci când insecta a ajuns în Europa, a distrus complet vița-de-vie cultivată tradițional aici.
Istoric, filoxera a ajuns în Europa în jurul anului 1850, odată cu aducerea în Franța, pentru studiu, a unor butași din vițele ce creșteau pe continentul nord american. Cercetătorii de atunci nu cunoșteau insecta filoxera, deci nu știau pericolul pe care îl prezenta aceasta, care intrând în contact cu plantațiile viticole ale Europei a început să le usuce, distrugându-le treptat, 1863 fiind anul în care pentru prima data în sudul Franței, a fost semnalat fenomenul de uscare a viilor. Din Franța, insecta filoxera s-a răspândit rapid în toate țările viticole ale Europei. Astfel, putem spune ca, începând cu anul 1863, viticultura europeană intra într-o noua eră, numită "Perioada postfiloxerică".
Explicarea cauzelor uscării viței-de-vie, identificarea insectei filoxera și a modului ei de atac avea să fie făcută public la 22 iulie 1868, de către renumitul profesor francez Jules-Emile Planchon (1823-1888), de formație medic.
S-au făcut încercări multiple, dar nereușite de a distruge filoxera, de exemplu: tratamente chimice, inundări ale suprafețelor viticole, etc. În final s-a ajuns la concluzia că soiurile nobile europene, pentru a rezista insectei, trebuie să trăiască pe rădăcinile insensibile ale vițelor americane.
Acest lucru s-a putut realiza prin operația tehnică numită "altoire", descoperită în anul 1869, după 6 ani de la semnalarea uscării viilor. Ea constă în îmbinarea a două porțiuni viabile, provenind din două vițe-de-vie diferite, altoi și portaltoi, capabile să producă prima tulpina și cea de-a doua rădăcina, formând un nou butuc. Altoiul, provenit din soiuri europene nerezistente la filoxeră, își desfășoară activitatea deasupra solului și dă vinuri de calitate. Portaltoiul, provenit din vițe americane rezistente la filoxeră, dezvoltă în pământ un sistem radicular puternic. Deci, după 1869 și până în zilele noastre, soiurile europene nu mai trăiesc pe propriile rădăcini, ci pe rădăcinile vițelor provenind din continentul nord american, vițe rezistente la atacul filoxerei. Astfel au putut fi salvate soiurile nobile de struguri.
Filoxera în România
La noi, filoxera a ajuns abia în 1877 pe vremea Războiului de Independență, când fără legătură cu războiul, prof. de botanică Dimitrie Ananescu (1831- 1885) licenţat în stiinţele naturale la Universitatea din Paris, a adus la reîntoarcerea sa din Franța câțiva butași din soiul Isabelle, un hibrid american-american, aducându-i fără să cunoască marele pericol, doar pentru că strugurii erau plăcuți la gust. Profesorul locuia în București, dar avea și o casă în satul Chițorani, comuna Bucov, regiunea Dealul Mare, Jud.Prahova. Butașii au fost plantati în via sa, pe dealul din Chițorani, unde vița-de-vie a început să se usuce și filoxera să se răspândească de aici în întreaga Românie.
Anul 1884 este considerat granița oficială dintre perioada prefiloxerică și postfiloxerică a viticulturii românești. Atunci, la 14 iunie 1884, Comisia Centrală pentru Filoxeră din Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor a declarat existența filoxerei și a publicat în Monitorul Oficial al României, ”Regulamentul privitor la măsurile de aplicat pentru a se împiedica propagațiunea insectei Filoxera Vastatrix”, în care, pe baza experiențelor din Franța și Elveția, erau descrise în detaliu toate măsurile de urgență și cele profilactice ce trebuiau luate de cultivatorii de viță-de-vie pentru eradicarea acestei probleme, măsuri ce trebuiau luate imediat sau cel târziu în 30 zile, până la data de 15 iulie 1884, epocă când începea transformarea filoxerei fără aripi în insectă cu aripi, la acea dată fiind deja distruse peste 1.000 ha de soiuri nobile românești de viță-de-vie.
În lipsa specialiștilor din domeniul horticulturii, România abia ieșită din Războiul de Independență, a făcut multe greșeli, cea mai importantă fiind aceea că nu s-a practicat de la bun început altoirea soiurilor românești pe portaltoi american, ba chiar mai mult România a început să importe mulți hibrizi, la întâmplare, dintre care unii, de origine americană, erau repudiați în lumea veche.
Viță nobilă vs. viță hibridă
Există și astăzi o competiție între cele două tipuri de viță-de-vie: hibridă și nobilă. Diferențele se referă la calitatea strugurilor, a vinului rezultat și nu în ultimul rând competiția include și părerea consumatorului.
Cum au apărut hibrizii
Ca urmare a uscării viilor nobile europene, până a se pune la punct tehnologia altoirii și a creării unei producții suficiente de vițe altoite pentru plantare, a început cultivarea, mai întâi în Franța și apoi în alte state, a unor vițe de hibrizi producători directi (HPD), aduse de pe continentul nord american.
Se numesc hibrizi pentru că provin din încrucișarea a două sau mai multe soiuri, care au statutul de părinți, iar prin încrucișare a rezultat hibridul care a preluat rezistența la filoxeră și mană, de la părinții americani, însă din păcate doar parțial calitatea soiurilor europene.
Se numesc de asemenea hibrizi producători direcți (HPD) deoarece au moștenit și înmulțirea foarte simplă ce presupune doar să introduci un segment de viță cu muguri în pământ care, fără alte intervenții dă naștere unei alte vițe-de-vie hibridate.
Hibrizii americano-americani
Aceste vițe erau denumite hibride, pentru că proveneau din încrucișarea sau fecundarea a două specii sau a doua varietăți americane diferite. În completare au fost numite însă și producătoare directe (HPD), deoarece se înmulțeau și trăiau pe propriile rădăcini care erau rezistente la filoxeră. Acești hibrizi, obtinuți în America, purtau denumirea de hibrizi americano-americani.
De exemplu soiul Isabella a cucerit, la propriu, vaste regiuni viticole din Europa, din câteva motive: pe de o parte, aroma intensă de fragi şi căpşuni a făcut ca vinul să placă la o categorie foarte largă de consumatori, italienii denumindu-l Fragolino, iar românii Fragă sau Căpşunică, iar pe de altă parte, viticultorii l-au adoptat masiv, fiindcă soiul s-a dovedit extrem de productiv şi cu o foarte bună rezistenţă la boli, dăunători şi îngheţ.
Treptat însă, unele țări viticole au renunțat să mai cultive hibrizii din grupa americano-americană, deoarece s-a constatat că vinurile obținute sunt de calitate inferioară, față de cele europene, ele având multe defecte: producție mică, slab alcoolice, aciditate mare, nerezistență la păstrare, aroma și gust ”foxat” - denumire folosită în special de oenologi, ce se referă la un miros specific animalelor sălbatice, mai ales vulpea și care se aseamănă cu mirosul greu, chimic, de eter, bitum, etc.
Materia primă este cea care determină calitatea vinului obținut din strugurii hibrizi. Rusticitatea vinului este moștenită printr-un dezechilibru între zaharuri și aciditate, aceasta din urmă fiind foarte vegetală. Acumularea insuficientă de zaharuri nu asigură un nivel de alcool după fermentare, care să garanteze conservarea vinului, în acest caz fiind necesară o completare cu zahăr în must. Vinul rezultat se limpezește greu, are cantități mai mari de alcool metilic (alcool toxic peste anumite limite). Astfel, vinul nu evoluează în maturare, nu se diversifică, are doar prezent și îi lipsește viitorul. Neajunsuri ce au determinat ca vinurile sa nu mai fie agreate pentru consumul larg.
Hibrizii franco-americani
În Franța, după anul 1875, au început cercetări și în direcția obținerii unor hibrizi realizați prin încrucișarea sau fecundarea între soiurile europene și vițele americane. Acesti hibrizi, numiți franco-americani, aveau însușiri calitative superioare hibrizilor americano-americani și satisfaceau, într-o măsură mai mare, necesarul consumului de vin al Europei. Paralel cu altoirea soiurilor europene pe rădăcinile vițelor americane, în Europa a continuat, pentru o perioadă și cultivarea ambelor grupe de hibrizi.
Sunt hibrizii o adevarată problemă?
În vinurile provenite din HPD concentrația de metanol (alcoolul metilic este toxic chiar și în doze mici, doza toxică variază între 5-10 ml, iar doza letală este de 30-60 ml) este de câteva ori mai mare decât în vinurile provenite din struguri nobili. Efectul pe termen scurt nu este atât de evident, un om obișnuit ar trebui să consume într-un timp foarte scurt câțiva zeci de litri de vin pentru a atinge o concentrație de alcool metilic toxică, însă pe termen mai îndelungat consumul de metanol poate da efecte la nivelul ficatului sau la alte organe interne. În consecință, sunt de evitat vinurile din HPD, cea mai recomandată alegere este pentru licorile preparate din soiuri nobile.
Soiuri de viță-de-vie hibride importate în România
Anul 1885 este anul de referință în istoria viticulturii românești, de când a început importul hibrizilor americano-americani: Isabelle (Căpșunică roșie), Lidia (Căpșunică roză), Noah (Fragă albă, Căpșunică albă), Othello (Fragă neagră), Delaware (Delivară), Jacquez, Herbemont și Concord, ceea ce a accelerat decăderea viticulturii tradiționale românești.
Peste încă un deceniu, în 1895, începe importul din Franța și al hibrizilor franco-americani: de la pepiniera din sudul Franței a viticultorului francez Marcian Terras (1841-1903) s-a importat soiul Terras 20, cunoscut în popor sub numele de Terasă, Tirasa, Tireaz, Tereaz, Tiriază sau Strugure păsăresc.
Soiurile de struguri hibrizi sunt foarte diversificate, dacă este unul comun are denumire diferită de la o regiune viticolă la alta. Exemplul este soiul Noah cunoscut în zona Hușilor cu această denumire, în Muntenia se transformă în Blanc, iar în Oltenia în Nova, Producătoare albă sau prin alte părți Căpșunică, Fragă.
Soiul Othelo se transformă în Otela prin sud sau se numește Căpșunică prin alte zone.
Alte soiuri de struguri hibrizi: Ungurească, Berbecel, Tereaz alb, Zbârciogan, Chițoran, Algeriană, Nova (Producătoare), Roșioară, 1001, Oțetar, Țăța caprei, Ananas, Căpșunică, Zaibăr.
Cu toate deficiențele de calitate, referitoare la vin, vița hibridă (HPD) datorită rezistenței și a modului facil de înmulțire se răspândește foarte repede, devenind multifuncțională, adică decorativă pentru strugurii de masă și pentru vin, este adoptată și naturalizată la nivel național fiind deja de notorietate Căpșunica (muntenească, ardelenească) și Zaibărul oltenesc.
Căpșunică
Căpșunică este un soi de HPD (Hibrid Producător Direct) originar din SUA. Soiul poartă mai multe denumiri populare: Căpșunică, Izabela, Isabella, Isabelle, Isabela, Ananas roșu. A fost identificat în 1916 în Carolina de Sud, în Comitatul Dorchester de către William Price care ia pus numele ”Isabella”. Este un soi de viță-de-vie obținut prin hibridare naturală între speciile Vitis labrusca + Vitis vinifera.
Isabella are rezistență la filoxera viței-de-vie, dar se pare că atunci când a fost introdusă în Europa, în anul 1820, rădăcinile plantei erau purtătoare de filoxeră, infestând astfel toată Europa cu acest daunător periculos. În alte părți ale lumii, acest soi a rămas neafectat de boli și este încă cultivat pe suprafețe întinse în Japonia, Brazilia și Portugalia. Însă în România și în Uniunea Europeană cultivarea soiurilor de HPD, soi din care face parte și Căpșunica este interzisă prin lege.
Zaibăr
Din 1903, de la pepiniera francezului Albert Seibel (1844-1936) de profesie medic și viticultor-ameliorator s-au importat mai multe soiuri, care nu aveau denumiri, ci erau numerotate: Seibel_1; Seibel_2; 14; 128; 156; 1000; 2653 (Flot d'or); 4986 (Rayon d'or), etc. Majoritatea acestora au dat pentru început rezultate destul bune din punct de vedere calitativ în plantațiile viticole din zona Olteniei. Cu trecerea timpului, denumirea soiului ”Seibel” a fost preluată fonetic sub numele de "Zaibăr", fiind mai ușor de pronuntat și a fost făcută foarte cunoscută și datorită personajului Nea Mărin, întruchipat de marele actor Amza Pellea născut în localitatea Băilești, Oltenia, regiune unde a început plantarea acestor soiuri.
Zaibărul- o mandrie la Băilești
În fiecare an în Oltenia lui Nea Mărin, la Băilești se desfășoară Festivalul anual al Zaibărului și al Prazului. O sărbătoare care în 2022 a ajuns la ediția a 14-a, evenimentul fiind organizat de către Primăria Municipiului Băileşti și Casa de cultură „Amza Pellea”.
Vinul făcut celebru de Amza Pellea (1931-1983) este pe cale de dispariție, deoarece din cauza secetei din ultimii ani, producţia se micșorează din ce în ce mai mult deși este mai calitativă, dar Primăria Băilești și autoritățile locale depun eforturi susținute pentru refacerea mândriei lor, Zaibărul. Vinul oltenilor nu se găseşte în magazine, se cumpără direct de la locanici. În 2022 un litru de zaibăr vrac costa 8 lei, dar preţul putea varia în condițiile de concurență și în funcţie de pretenţiile gospodarului care l-a produs.
„Este nevoie de ani de experiență pentru a ajunge la un gust adevărat. Succesul vinului este dat, în primul rând, de struguri, care trebuie să fie bine copţi, apoi de priceperea celui care îl prepară. După ce îi culegi trebuie să îi zdrobeşti rapid pentru că altfel vinul se acreşte repede. Zaibărul are un gust aparte. Este un vin extrem de bun, din care însă nu poţi să bei mai mult de două, trei pahare!…“, afirma producătorul Ion Nărămzoiu din Băilești.
Un alt băileştean Marin Bivolar susţine că zaibărul este un vin deosebit, „nu oricine poate să facă un vin de bună calitate. Ori iese prea tulbure, ori e prea acru, ori prea dulce…”
Un doljean Marian Dumitru, care încă mai are viţă de zaibăr în curte devoalează metoda tradiţională prin care ne dăm seama dacă vinul este sau nu suficient de dulce: ”Dacă e dulce strugurele şi e copt, nu îi mai pui deloc zahăr. Şi acum se mai păstrează o metodă veche de verificare, cea cu oul proaspăt. Arunci oul într-o găleată cu must, şi dacă iese la suprafaţă înseamnă că e suficient de dulce şi nu mai pui zahăr. Dacă nu se ridică la suprafaţă, mai pui zahăr”.
Licoarea din locul de unde se trage nea Mărin este cea mai mare avuție a gospodarilor și ei păstrează secretul rețetei cu strășnicie, moștenindu-se din tată în fiu. Cum oltenii sunt făloși din fire, denumirea vinului ”Zaibăr de Băilești” este marcă înregistrată la OSIM din 10 septembrie 2009, cu nr.de înregistrare 100065, acordat în temeiul Legii nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Locuitorii spun că adevăratul Zaibăr doar la Băilești îl găsești. Nu se opresc aici și luptă ca licoarea lor să ajungă brand recunoscut de Uniunea Europeană.
De ce românii mai cultivă astăzi soiuri hibride
La noi în țară majoritatea cultivatorilor individuali care au suprafețe mici de viță-de-vie preferă soiurile de vițe hibrizi și nu simt (încă) o nevoie să schimbe ceva, iar unele explicații pentru actuala stare de fapt, ar consta în următoarele:
-cunoștințele agrotehnice despre cultura soiurilor nobile necesită eforturi de învățare a unor noi tehnici viticole;
-la soiurile nobile este o frecvență mare a tratamentelor chimice, a perioadelor de tratament, a structurii acestora, sunt folosite utilaje specializate ceea ce implică cheltuieli greu recuperabile în mod facil;
-costul de întreținere al viței și implicit al vinului producător este mult redus față de prețul vinului nobil; în cazul soiului hibrid se obține o cantitate de struguri suficientă pentru consumul familial, de la 50 poate până la 1000 litri de molan (vin roșu din struguri nealtoiți);
-vinul este slab alcolizat și nu se păstrează pentru învechire, se consumă în cantități mici sau moderate într-o perioadă scurtă de timp, înainte de a se altera sau deprecia;
-satisfacția gospodarului pentru vinul propriu manufacturat o constituie primirea aprecierii cunoscuților, ceea ce crește stima de sine a producătorului și îl face să continue, an de an.
Ce prevede acum legea în România referitor la soiurile hibride (HDP)
Legislație anti-hibrizi a existat mereu în România, dar urmărirea aplicării acestor cerințe a fost mereu trenată. Astfel, în decursul anilor, în România, 8 legi tehnice viti-vinicole au fost emise între anii 1885-2002: în 1885, 1891, 1932, 1936, 1959, 1971, 1997, 2002, toate aceste legi având ca scop printre altele, diminuarea și lichidarea într-o perioadă de timp a suprafețelor cultivate cu hibrizi și promovarea cultivării soiurilor românești și europene de calitate.
Legea nr.244 din 29 aprilie 2002, republicată, denumită pe scurt Legea viei şi vinului, publicată în M.Of. nr. 333/20 mai 2002 prevede că:
“Soiurile interzise sunt cele care, prin însuşirile lor biologice sau tehnologice, influenţează în mod negativ calitatea produselor vitivinicole. Din această categorie fac parte hibrizii direct producători, denumiţi HDP. Lista cuprinzând soiurile interzise se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor.”
Art. 12. (3) Plantarea hibrizilor interspecifici cu rezistenţă relativă la boli, care sunt obţinuţi prin încrucişări complexe între soiuri de Vitis vinifera şi soiuri aparţinând altor specii ale genului Vitis, pe suprafaţă de cel mult 0,1 ha de familie, poate fi făcută numai în intravilanul localităţilor situate în afara arealelor viticole, în scop ornamental şi pentru asigurarea consumului familial.
Legea menționată este completată de HG nr.1134 din 10 octombrie 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinului nr. 244/2002 și prevede că:
Art. 12. - (1) Prin hibrizi direct producători se înţelege soiurile obţinute prin hibridări, din primele două generaţii, între diferite specii ale genului Vitis, caracterizate prin rezistenţă la filoxeră şi la unele boli criptogamice şi de calitate inferioară, necorespunzătoare, a strugurilor şi vinurilor.
În momentul de față vițele-de-vie hibride sunt interzise la plantare în areal viticol, sunt excluse de la orice fel de finanțare, fiind de asemenea interzisă îmbutelierea și comercializarea vinului hibrid, atât în țară cât și la export.
Legendele urbane ale producătorilor și consumatorilor ”vinului de buturugă”
„Vinul de casă”,”vinul de ţară” nu are egal în legendele urbane autohtone; de cele mai multe ori, despre acest vin rustic ”de buturugă”, subînțeles ca fiind arhaic românesc, se mai spune că este „foarte natural”, „extrem de sănătos”, „fără sulfiţi” şi sintagmele elogioase continuă exclusiv pe cale orală, pentru a convinge consumatorul neîncrezător în lipsa oricăror dovezi calitative precum oferă vinurile îmbuteliate, impuse de condițiile legale, cum ar fi: cine l-a produs și când, soiul sau amestec de soiuri, etc.
El nu se regăsește totuși niciodată în localuri, baruri, restaurante sau magazine, el este un produs care se procură doar direct de la cei care îl produc sau poate fi cumpărat de pe marginea drumurilor.
Deși România se clasează pe locul 9 în lume la producția de vin, calitatea acestuia nu este cea mai bună, deoarece vinul din soiuri de viță-de-vie hibride este de o calitate inferioară, motiv pentru care în România s-a decis înlocuirea acestora cu soiuri nobile. Cultivarea soiurilor Noah, Othello, Isabelle, Jacquez, Clinton și Herbemont este interzisă prin lege din 2002.
Un cunoscut oenolog ieșean Gheorghe Crăciunescu face dezvăluiri impresionante despre vinul hibrid, cel produs în gospodăriile mici de la țară. Contrar opiniei multora dintre consumatori, vinul obținut din soiuri hibride de struguri face mai mult rău decât bine: „În vița-de-vie hibridă, conținutul de alcool metilic este de cinci ori mai mare decât în vinurile din vițe nobile”. Considerând alcoolul metilic pur, toxicitatea sa este foarte mare, 20 de mililitri de alcool metilic produc orbire; peste acestă cantitate, se ajunge la blocarea rinichilor și moartea celor care-l consumă.
Argumentele ştiinţifice pe care se bazează legislaţia europeană pentru a interzice hibrizii direct producători ţin de calitatea slabă a vinului obţinut (concentraţii mici de alcool, culoare instabilă, gust „foxat”, predispoziţie la oţetire), dar şi de concentraţia mare de alcool metilic (toxic pentru organismul uman) depistată în aceste vinuri.
Câte gospodării, atâtea vinuri
Orice vin are povestea lui. Și povestea vinde. Dar oricât de tentantă ar fi povestea, vorbele nu sunt de ajuns, ea ar trebui să fie și dovedită măcar cu câteva înscrisuri despre proveniență, pentru ca piața să se poată autoregla in funcție de cerere și ofertă. Cel care livrează povestea poate fi chiar cel care îl fabrică și tocmai el ar trebui să fie garantul calității. Pe de altă parte, un consumator atent cu propria sănătate își pune în funcțiune toate simțurile pentru aprecierea calitatii unui vin: văzul, mirosul și gustul și este întotdeauna curios să cunoască și detalii din spatele produsului care i se oferă: cum se culeg strugurii, care sunt tehnologiile de obținere a vinului, cum se păstrează pentru învechire, etc. Pe scurt, turism viticol sau oenoturism…
Încrederea consumatorului se câștigă cu greu, dar se poate pierde ușor. Producătorul care își păstrează pentru sufletul lui, ceva diferit de ceea ce oferă consumatorului, ar trebui să dea imediat de gândit. Dacă consumatorul ar avea acces în gospodăria celui care oferă un vin de buturugă, poate că uneori aprecierea acestuia s-ar schimba. Este suficientă o vizită prin beciul sau crama casei pentru a înțelege cum se obține vinul pentru că este foarte probabil că, la nivelul unei gospodării individuale, este dificil de a garanta mediul dacă este, poate nu steril, dar cel puțin curat al sticlelor, vaselor, damigenelor sau butoaielor de lemn, iar desciorchinarea manuală a strugurilor înainte de zdrobire și presare este lucru rar, în condiții de corectă igienă.
Zdrobirea strugurilor de către tinere fete, desculțe după ce au venit de la cules, a rămas probabil doar o imagine idilică, din evul mediu… Mai ales în zonele rurale multe din cramele individuale nu sunt racordate la rețelele de apă curentă, câteva găleți cu apă din fântână deschisă nefiind niciodată suficiente pentru spălarea și clătirea unui butoi. De multe ori „zona de producție” se improvizează folosindu-se aceleași butoaie ca și pentru varza murată sau amplasând căzile de macerare-fermentare undeva între coteț și grajd.
Dacă vinul de casă are o calitate discutabilă motivată de tehnologie care ține atât de dotare cât și de cunoștințe tehnice de vinificare, un alt motiv al calității îndoielnice cu influențe irecuperabile este material primă, care de cele mai multe ori provine din mai multe sorturi de struguri de hibrizi procurați de la fermieri diverși, pentru care gospodarul se tocmește să le poată lua la un preț cât mai convenabil. În același timp un consumator avizat ar trebui să aibă o mare îndoială asupra calității ”naturale” atunci când află că producătorul drege vinul cu zahăr rafinat, pentru că strugurii din acel an au fost destul de puțini sau poate destul de acri...
Viile nobile iau locul hibrizilor
În unele țări, suprafețele cultivate cu hibrizi producători direcți au dispărut complet, iar în alte state aceste suprafețe sunt încă în curs de lichidare. Fără vreo legătură directă cu Filoxera, doar din cauza calității sale, în 1930, Isabella a fost interzisă în Italia şi în 1934 a fost complet eliminată din Franţa. Ceva mai recent, în 1979, Comisia Europeană a interzis şi ea soiurile hibride.
Concluziile specialiștilor ne îndeamnă să preferăm întotdeauna vinurile din soiuri nobile, ele fiind mult mai utile sănătații noastre.
Există un interes din ce în ce mai mare al fermierilor români pentru folosirea soiurilor nobile de viță-de-vie și o deschidere spre noi tehnologii menite să asigure producții mai mari cu o calitate superioară.
Totodată se urmărește promovarea producătorilor locali și redescoperirea unor vechi soiuri nobile autohtone, ce va avea un impact direct în creșterea pieței de profil din România, alături de dezvoltarea oenoturismului și orientarea consumatorilor către produse de cea mai bună calitate.