Dopul - pecetea sticlei de vin
Pluta a rămas metoda preferată de sigilare a sticlelor de vin, în prezent aproximativ 70% dintre sticlele de vin deținând un dop din plută.
Istoria dopului de plută
Dopul de plută a început să fie utilizat în jurul anilor 1600, atunci când a început să fie posibilă producerea în serie, în ateliere, a sticlei și a recipientelor cu o formă regulată. Dopul din plută prezenta avantajul de a asigura sigilarea, ceea ce a condus la ușurarea transportului vinurilor la distanță și totodată s-a observat faptul că vinul putea fi păstrat multi ani în sticlă, fără a se altera. Abia în jurul anilor 1700 au fost create și tirbușoane pentru extragerea dopurilor, care să poată fi utilizate de către cei care dețineau taverne sau de către consumatorii de vinuri.
Rolul dopului de plută
Pluta este un tip de material care permite vinului să trăiască și să se maturizeze în sticlă de-a lungul timpului, ceea ce alte materiale nu fac. Dopurile de plută de calitate permit unei cantitati aproape insesizabile de aer să oxideze vinul. Astfel vinul are parte de timp și conditii pentru a se maturiza și a-și păstra aromele naturale.
Cele mai bune dopuri permit pătrunderea a aproximativ un miligram de oxigen, pe an, în sticlă. Aceasta este cantitatea ideală de oxigen care să elimine sulfiții care au fost adaugați în procesul de îmbuteliere pentru păstrarea calității vinului și evitarea oxidării.
Pentru vinurile tinere, care nu necesită învechire, există alternative la dopul de plută, din materiale precum cauciuc, metal, plastic sau sticlă.
Stejarul de plută
Dopul de plută se obține din coaja recoltată din stejarul de plută prelucrată industrial. Stejarul de plută (Quercus suber) este un arbore de mărime medie, care își menține frunzele în toate anotimpurile, originar din Europa de Sud-Vest și Africa de Nord. El este cunoscut din cele mai vechi timpuri, coaja lui fiind folosită de romani și de vechii egipteni. Au fost găsite urme fosile ale stejarului de plută care datează încă din paleolitic.
Stejarul de plută este un component al pădurii mediteraneene și are nevoie de ierni mai blânde și umede decât stejarul nostru care crește unde clima este continentală. Aria de răspândire a stejarului de plută este foarte restrânsă, într-un climat mediteranean, unde temperatura nu coboară niciodată sub -5 grd C. Un investitor american a încercat aclimatizarea stejarului de plută în SUA. A considerat că zona în care clima este foarte asemănătoare celei mediteraneene este California și a plantat acolo stejar de plută. Scoarța de plută rezultată a fost mult diferită de cea recoltată în Europa și nordul Africii, devenind lemnoasă, fără caracteristice recunoscute.
Stejarii de plută pot trăi 200-250 de ani, putând ajunge până la o înălțime de 18 metri și o circumferință de peste 3 metri, la maturitate.
Un magnific stejar de plută, denumit „Whistler”(„Fluierătorul”) și care se află în Águas de Moura, Alentejo, în Portugalia, având vârsta de peste 235 de ani, fiind plantat în 1783, a fost desemnat „Arborele european al anului 2018”. El a fost declarat „copac de interes public” încă din 1988 și este înregistrat în Cartea Recordurilor ca „cel mai mare stejar de plută din lume”, potrivit site-ului treeoftheyear.org. Acest stejar a fost deja decojit de plută de mai mult de douăzeci de ori.
Dezvoltarea stejarului de plută a evoluat ca specie și datorită proprietății sale de a rezista la foc, fenomen foarte frecvent în pădurile mediterane cu puține precipitații. Dacă pădurea este distrusă de un incendiu, scoarța va proteja trunchiul stejarului care se va regenera rapid, spre deosebire de alți copaci care ard total.
Importanța economică constă în conservarea de mari suprafețe de păduri și dezvoltarea durabilă a regiunilor unde se exploatează. Ghindele stejarului de plută apar începând cu luna septembrie până în ianuarie, ele constituind hrana unui mare număr de porcine sau alte animale, păsări migratoare sau locale. Fiind amare, ghindele stejarului de plută nu sunt folosite direct în alimentația oamenilor. Din scoarța stejarului de plută, groasă și neregulată se obține pluta.
Proprietățile plutei
Pluta este un material cu proprietăți deosebite. Celulele moarte ale lemnului care se depun la exterior pentru a forma scoarța se așează sub forma unui fagure care înglobează foarte mult aer. Acest lucru face scoarța foarte ușoară, greutatea ei fiind 1/4 din cea a apei. De aceea, plutește foarte ușor, fiind folosită la obținerea obiectelor pentru pescuit. La noi, numele de plută semnifică tocmai această proprietate de a pluti pe apă.
Tot datorită aerului înglobat are cele mai bune proprietăți izolatoare, atât fonice cât și termice, comparativ cu produsele izolatoare existente. Ca izolație fonică pluta are o capacitate foarte mare de a asorbi sunetele și vibrațiile. Cu ea se plachează pereții sălilor unde nu trebuie să se producă ecou.
Are o putere extraordinară de a reveni la forma inițială. O bucată de plută asupra căreia se exercită o forță foarte mare, de 96.000 kPa, în 24 de ore revine în proporție de 90% la forma inițială.
Pluta este rezistentă la putrezire, este un produs rău conducător de căldură și electricitate, impermeabil pentru apă, gaze și praf, elastic, comprimabil și mai ușor decât apa.
Utilizarea plutei
Fiind rezistentă la umiditate și elastică, pluta poate izola vinul de agenți externi, iar microporozitatea naturală permite schimbul de gaze, dopurile de plută fiind produsul principal al industriei de prelucrare a plutei. Ulterior, după selecționare materialul respins pentru deficiențe, este reciclat prin măcinare, fiind folosit la fabricarea plăcilor numite "conglomerate de plută" ce sunt folosite pentru obiecte practice sau de decorare: board-uri, coperți, mărgele, genți, suporți.
Pluta din granule conglomerate este folosită la învelirea sateliților, în izolarea fonică și antiincendiu a pardoselilor și pereților construcțiilor, sau ca talpă în industria încălțămintei. Lemnul de stejar de plută este folosit tradițional pentru a fabrica cărbune vegetal, dar nu cu rezultat așa bun ca cel de stejar obișnuit.
Unde crește stejarul de plută
Cele mai mari păduri de stejari de plută sunt în Portugalia, care este și cel mai mare producător de dopuri din plută, ce deține peste 50% din producția mondială și în acestă țară este interzisă prin lege tăierea aleatorie a stejarului de plută, excepție făcând doar arborii bătrâni și neproductivi. El poate fi tăiat numai după ce și-a încheiat ciclul de viață de 200 de ani și doar cu aprobare specială. În Portugalia dacă se taie un stejar de plută trebuie plantați alți 2 în locul acestuia. Alte zone în care crește sunt: Spania, Algeria, Maroc, insula Corsica (Franța), insula Sardinia (Italia) și Tunisia.
Când se recoltează pluta
Stejarul de plută nu se taie pentru recoltarea plutei. Scoarța se recolteaza cu grijă, lăsând copacul să crească în continuare. Spre deosebire de ceilalți stejari, la arborii de Quercus suber, stratul de suber (coaja) se formează ajungând la o grosime mare (30-50 mm), iar după prima recoltare a lui, arborii de plută au capacitatea de a se reface cu un nou strat de suber (coajă secundară). După fiecare recoltare scoarța se reface și copacul își continuă creșterea, putându-se recolta scoarța abia peste minim 9 ani, mergând chiar până la 14 ani, în funcție de calitatea plutei, aceasta fiind dependentă de cantitatea de precipitații din regiune.
Stejarul de plută trebuie să depașească vârsta de cel puțin 25 de ani înainte de a putea fi utilizat pentru fabricarea dopurilor pentru vin. Doar începând cu cea de a treia recoltare scoarța începe să aibă calitățile necesare producerii dopurilor de plută. Pluta de calitate foarte bună este cea de la a patra până la a șaptea recoltare, adică atunci când vârsta arborelui este cuprinsă între 60 și 100 ani.
Copacii sunt marcați în anul recoltării pe trunchi, pentru ca fermierii să știe că au fost deja recoltați. În cei 200 de ani de viață, scoarța unui stejar poate fi recoltată de aproximativ 12 ori.
Un stejar produce 30-60 kg de plută materie primă la fiecare 10 ani, din care se pot fabrica între 1300 și 2300 de dopuri pentru sticle.
Recoltarea plutei se face manual în lunile de vară, când se desprinde ușor. La recoltare, pluta se desprinde sub formă de plăci. Recoltarea se face exclusiv manual și doar de persoane instruite pentru a nu răni copacul. Este folosită o lamă subțire și nu foarte mare cu care se face o incizie în lungul copacului. Cu cât incizia este mai lungă, cu atât mai bine. Cu foarte mare grijă, se desprinde scorța pentru a nu distruge membrana fină ce protejează copacul. Ruperea ei poate duce la moartea copacului. Cantitatea de scoarță recoltată o dată crește cu vârsta copacului. De exemplu, un copac de 80 de ani poate da în jur de 200 de kg de scoarță la o recoltare.
Recolectarea plutei nu dăunează arborelui, acesta având capacitatea de a produce o nouă scoarță, deci este un produs regenerabil.
Acestea se stivuiesc și se lasă afară un timp variabil, care poate să ajungă până la unu sau doi ani. În acest interval calitatea plutei se îmbunătățește, datorită, pe de o parte, fenomenelor de oxidare care au loc în masa plutei și, pe de altă parte, pierderii unei părți importante din taninuri și din sărurile minerale, prin spălare de către precipitațiile atmosferice.
Dupa recoltare pluta trebuie lăsată la uscat, de la una până la 6 luni, în funcție de nivelul de umezeală. În urma uscării materialul se fierbe, în containere mari, pentru a fi sterilizat. Totodată se înmoaie, devenind maleabil, pentru a putea forma dopurile pe care le știm.
Fabricarea dopurilor de plută
Înainte de a se trece la prelucrarea propriu-zisă, se face o așa numita fierbere, când plăcile de plută sunt introduse timp de 45-60 minute în apă fierbinte. Scopul acestei operații tehnologice este de a curăța pluta și de a o debarasa de toți paraziții pe care i-ar putea conține, de a elimina o parte din substanțele hidrosolubile, în special sărurile minerale și taninurile, de a se obține o gonflare a volumului de aproximativ 7-20 % care, să asigure grosimea minimă necesară pentru operațiunea ulterioară de decupare a dopurilor și în fine, de a imprima dopurilor un grad mai mare de suplețe.
Urmează apoi o spălare cu apă curată. In urma acestor tratamente umiditatea plăcilor de plută ajunge la 20 %. Pentru a fi corect prelucrate, ele se lasă la aer încă 15 zile, până când umiditatea scade la 10-12 %.
La fabricarea dopurilor, plăcile se taie fâșii, de lățime egală cu înălțimea viitorului dop, iar din aceste fâșii se decupează individual fiecare dop.
Dimensiunea dopului
În funcţie de cât de important este vinul, cât de vechi este sau cât de mult se presupune că va rămâne îmbuteliat, se alege lungimea sa.
Grosimea optimă a plăcii de plută este dată de înălțimea dopurilor pentru sticle. Un dop standard are 38-44 mm lungime, iar grosimea optimă a scoarței de plută colectată ar trebui să fie de 50 mm.
Un dop cu lungimea cea mai mare se pretează la un vin de soi, vechi, produs ce se adresează mai ales cunoscătorului care la deschiderea sticlei, analizând dopul recunoaşte cât de bine a fost ales şi cât de bine şi-a îndeplinit misiunea.
Dopurile de calitate sunt formate dintr-o singură bucată, pe când cele mai puțin calitative sunt formate din resturi de plută tocate și reprelucrate, din granule conglomerate având dimensiuni precise, mai mici sau mai mari, amestecate cu un liant de natură alimentară, putând avea câte un disc de plută naturală la fiecare capăt.
Pentru vinuri de consum curent se utilizează fie dopul de plută microaglomerată obținut prin lipirea granulelor din plută de 0,52 și 1 mm, fie dopul de plută aglomerată obținut prin presarea și lipirea granulelor de plută de 2 - 4 mm diametru.
Pro și Contra dopului de plută
Argumente pro dop filetat:
Opțiune mai accesibilă decât pluta, din punctul de vedere al prețului
Nu permite alterarea vinului, dacă este închis ermetic
Ușor de folosit, nu este nevoie de tirbușon
Păstrează aromele primare ale vinului: fructat sau floral
Argumente contra dop filetat:
Deși reciclabil (aluminiu) nu este biodegradabil
Percepție de calitate mai slabă a vinului, deși este pentru vinuri care se consumă curent
Nu permite învechirea vinului, prin transferul oxigenului, etanșarea fiind poate prea bună
Dopuri capsulă cu filet (STELVIN)
Sunt produse din aluminiu, cu garnitură de saranex (un material plastic care acționează ca o protecție împotriva unor agenți precum oxigenul, vaporii de apă, mirosuri sau numeroși agenți chimici). Dopurile cu filet sunt denumite internațional și dopuri STELVIN, denumirea provenită din două noțiuni: STELCAP marca înregistrată pentru dopul cu filet a producătorului francez ALCAN Packaging Capsules, plus indicația că se utilizează pentru VIN.
Ele sunt recomandate pentru vinuri tinere, pline, vii pentru că păstrează prospețimea și nu există riscul unui defect de dop. Încă din anii ’60, fermierii australieni au început să folosească soluția dopului filetat, împotriva alterării calității vinurilor destinate exportului din Australia către emisfera nordică (Europa, SUA, Canada, etc) produsă din cauza variațiilor mari de temperatură, a condițiilor de umiditate ridicată și instabilitatea vremii pe parcursul transportului și a depozitării.
În anii ’80 dopul filetat a cunoscut un real succes în rândul producătorilor de vin din emisfera sudică Australia și Noua Zeelelandă, datorită și unui declin al calității dopurilor de plută, iar azi din producția totală de vin peste 20% este sigilat cu dopuri filetate.
Sunt folosite atât pentru vinurile roșii cât și pentru cele albe. Există și variante de dopuri cu filet pentru vinurile Prosecco sau alte spumante, care pot rezista la o presiune de 9 bar. Chiar dacă profesioniștii din domeniu le recunosc calitățile, consumatorii încă percep vinurile închise cu filet drept unele ieftine, deși uneori nu este corect.
Argumente pro dop filetat:
Opțiune mai accesibilă decât pluta, din punctul de vedere al prețului
Nu permite alterarea vinului, dacă este închis ermetic
Ușor de folosit, nu este nevoie de tirbușon
Păstrează aromele primare ale vinului: fructat sau floral
Argumente contra dop filetat:
Deși reciclabil (aluminiu) nu este biodegradabil
Percepție de calitate mai slabă a vinului, deși este pentru vinuri care se consumă curent
Nu permite învechirea vinului, prin transferul oxigenului, etanșarea fiind poate prea bună
Dopuri din sticlă (Vinolok)
Dopul din sticla Vinolok face parte dintr-un sistem de închidere al buteliilor de sticlă alături de o capsulă termocontractibilă transparentă, ce asigura închiderea în timpul depozitării și transportului.
Dopul de sticlă Vinolok este realizat din sticlă de înaltă calitate și foarte rezistentă. Inelul de etanșare este realizat dintr-un material plastic numit DuPont Elvax care nu conține ftalați sau alergeni.
Cu dopurile din sticlă, ca și la cele cu filet, închiderea și deschiderea sticlei de vin se realizează ori de câte ori este nevoie, fără folosirea tirbușonului. Aceste dopuri sigilează ermetic sticla și reduc riscul de oxidare, păstrând aromele naturale ale vinului. Nu au nici un fel de influență asupra aromei, iar vinurile sigilate astfel în sticlă se dezvoltă mai lent.
Dopuri sintetice, din materiale plastice
Acestea sunt executate din polimeri elastici, care imită culoarea plutei și se scot ca și acestea cu ajutorul tirbușonului obișnuit. Ele asigură o bună etanșare pe gâtul interior al sticlei. Cu toată grija pentru etanșeizare, există însă, ca și la dopul de plută, un schimb de aer.
Aceste dopuri ca alternativă mai ieftină, dar au apărut și din nevoia de a fi evitat efectul de dop - pentru că plasticul nu poate fi atacat de mucegai, precum pluta naturală. Câteodată, după mult timp, vinurile cu dopuri sintetice pot căpăta însă o aromă chimică.
Odată cu apariția lor, cercetarea s-a orientat ca ele să nu afecteze negativ gustul vinului, însă marea diversitate a materialelor plastice nu a permis standardizarea sau comportamentul în timp îndelungat al acestora; fiecare producător are propriul amestec de mase plastice, fie din polietilenă (polimeri pe bază de carbon) fie din silicon (polimeri pe bază de siliciu), la care se adaugă sau nu și alte substanțe cu rol plastifiant. Se concluzionează că materialele plastice sunt o soluție bună pentru închiderea sticlelor care se beau în decurs de până la cinci ani.
Concluzie
Când vine vorba de alegerea unui tip de dop pentru o sticlă de vin nu există un adevăr absolut. Fiecare tip vine cu avantajele și dezavantajele sale. Dopul în afara de funcția sa de sigilare, devine și un element vizual integrat cu designul sticlei, oferind clientului o informație importantă, chiar înainte de achiziționarea vinului.